Stăpânii Statelor Unite + documentar (RO)

STĂPÂNII STATELOR UNITE

Oamenii nu pot crede informații care contrazic modul lor de gândire. Ei nu le cred nici când faptele sunt dovedite, ci doar atunci când le pot înțelege. Victor E. Marsden, ziarist

În 1989 lumea sărbătorea căderea comunismului şi restaurarea libertăţii în ţările care fuseseră lipsite de ea – unele de o jumătate de secol, altele de aproape un secol. Dar în timp ce în aceste ţări toate nădejdile se ancorau în instaurarea unei „democraţii de tip occidental”, în Occident acea democraţie exhala din ce în ce mai mult o duhoare de cadavru în descompunere, iar cei care se bucurau de ea deveneau din ce în ce mai mult supuşii unui regim comunist, distrugător şi înrobitor. În același timp, în ţările foste socialiste, dreptatea şi prosperitatea se îndepărtau, în loc să se apropie. Nu se pot întreprinde acţiuni lucide şi constructive bâjbâind în întuneric. Pentru înţelegerea faptelor, trebuie să cercetăm legăturile dintre ele şi cauzele lor.

Factorul sionist - eBook + documentar (RO)

FACTORUL SIONIST 

INFLUENȚA IUDAICĂ ASUPRA ISTORIEI SECOLULUI XX

 

Ivor Benson a fost, ca şi Douglas Reed, un jurnalist britanic participant la evenimentele care au trasat caracterul şi destinele secolului nostru. A scris pentru ziarele The Daily Express şi The Daily Telegraph din Londra şi The Rand Daily Mail din Johannesburg, Africa de Sud, iar din 1964 până în 1966 a fost consilierul pe probleme de informaţii al primului ministru Ian Smith al Rhodeziei (astăzi Zimbabwe). Astfel, a fost observator direct şi imediat al acţiunii de distrugere a civilizaţiei şi economiei continentelor din emisfera sudică. Cartea The Zionist Factor nu este o analiză istorică continuă, ci o serie de discuţii ale diferitelor aspecte ale ofensivei dirijate împotriva creştinismului şi civilizaţiei sale. Unele au apărut sub formă de articole în revista lunară a autorului, Behind the News (În spatele ştirilor) apărută în Africa de Sud. Publicată pentru prima dată în 1986 şi apoi, cu adăugiri, în 1992, această carte continuă analiza făcută de Douglas Reed în monumentala sa carte Controversa Sionului, cu fapte petrecute după scrierea acelei cărţi, care se opreşte în 1956.

Controversa Sionului - eBook + VIDEO (RO)

CONTROVERSA SIONULUI

Douglas Reed

„The Controversy of Zion” a fost scrisă între anii 1951 și 1956 și publicată pentru prima oară în 1978, la Editura Dolphin Press, Durban, Africa de Sud. Titlul cărții este luat din Biblie, ediția King James’s din 1611, Isaia 34:8, For it is the day of the Lord’s vengeance, and the year of the recompenses for the controversy of Zion (Căci a sosit ziua răzbunării Domnului și anul recompenselor pentru controversa Sionului). Acest verset constituie motto-ul cărții. Al doilea motto este un citat din Edmund Burke despre revoluția franceză: An event has happened, upon which it is difficult to speak and impossible to remain silent (A avut loc un eveniment despre care e greu să vorbești și imposibil să taci).

Autorul a fost între anii 1924 și 1938 corespondentul principal al ziarului britanic Times în Berlin, Viena și celelalte capitale din centrul Europei, ceea ce l-a pus în legătură directă cu toate evenimentele politice și militare europene din acești ani, permițându-i să stabilească contacte și să obțină informații veridice. În 1938 și-a dat demisia, în semn de protest, pentru că reportajele lui erau din ce în ce mai mult cenzurate, distorsionate și falsificate [astăzi tot ce se publică în marea presă a tuturor țărilor este o imensă minciună și dezinformare, așa cum dovedește autorul în cartea de față]. A continuat să scrie cu mult succes, dezvăluind adevărul despre tranzacțiile militare și politice ale secolului, până când cărțile lui au fost boicotate, editurile au refuzat să-i mai accepte manuscrisele și i-a fost tăiat accesul la demnitarii și oamenii politici ai zilei. Distrugerea carierei și a vieții lui publice i-au dat însă răgazul și singurătatea necesare studiului intens, care a produs cartea pe care o prezentăm aici. Cartea a rămas nepublicată 22 de ani, timp în care atât manuscrisul, cât și autorul au fost intens boicotați de cei ce dețin forțele de opresiune civilă și intelectuală și monopolul tipografic în lumea „liberă”. Retras cu resemnare în anonimat, autorul a văzut cum politica internațională continuă să evolueze pe liniile descrise de el și cum Uniunea Sovietică, aparent adversara Israelului, uneltește pe ascuns cu acesta împotriva țărilor atacate de Israel (1957, 1982); a trăit să vadă Israelul devenind cea mai mare putere militară din lume după Uniunea Sovietică, China comunistă și Statele Unite; a trăit să vadă cum evreii din Tel Aviv sunt singurii care protestează împotriva genocidului și măcelăririi refugiaților civili arabi de către armata israeliană, toate aceste evenimente venind să confirme analiza strălucită din această carte.

  Controversa Sionului - Douglas Reed by OlgaConstantin

Talmudul despre non-evrei

Cum a apărut creștinismul + documentar (RO)

CUM A APĂRUT CREȘTINISMUL

Comunismul a fost de la început și este până astăzi un instrument al evreimii internaționale, de ea creat și dirijat, prin intermediul căruia această mafie mondială, ajutată de francmasonerie, de sionism, de super-capitalismul iudaic și de mass-media, tot de ea fondate și controlate acum pe întreaga planetă, a încercat și încă mai încearcă să ajungă la dominația lumii, sub pretextul că ,,evreii sunt poporul ales de Dumnezeu” – de dumnezeul lor (Iahve), care nu are nicio legătură cu Dumnezeul creștinilor sau cu Allah al mahomedanilor.

Această idee rasială de origine religioasă, pe care o găsim repetată în scrierile evreiești începând cu Pentateuhul (cele 5 cărți despre care se pretinde că ar fi fost scrise de Moise), continuând cu Profeții Israelului din Vechiul Testament, apoi cu Talmudul palestinian, Talmudul din Babilon și Thora, cartea care se găsește în altarul fiecărei sinagogi evreiești, a fost vârâtă în capul israeliților acum circa 3.300 de ani, de un anume Moshe – pe românește, Moise. Fugăriți din Egipt de faraonul Amenhotep al VII-lea în jurul anului 1350, Moise i-a condus pe evrei până în Peninsula Sinai de astăzi. Această fugă a evreilor din Egipt, unde ei pretind că erau ,,sclavizați”, cu toate că veniseră acolo de bună voie, atrași de bogăția țării, cum au făcut-o în toată istoria lor și cum fac și astăzi, când mai mult de jumătate din populația ebraică a lumii se află în bogatele State Unite ale Americii, este calificată ca ,,Fuga din Egipt” sau ,,Exodul”, pe care evreii îl sărbătoresc în fiecare an de Pessach, de unde derivă Paștele ortodox românesc.

Din timpul fugii evreilor din Egipt datează și povestea din Biblie că Moise ar fi deschis cu toiagul lui apele Mării Roșii ca să-și salveze „poporul ales”, iar o dată trecuți în Peninsula Sinai, apele mării ar fi revenit, înecând armata faraonului, care-i urmărea. În realitate, această „minune” n-a fost o minune, căci evreii lui Moise au mers pe malul Mării Roșii în timpul refluxului, iar armata egipteană care-i urmărea a fost surprinsă de flux și înecată. Să nu uităm că Marea Roșie face parte din Oceanul Indian, la marginile căruia nivelul apei variază cu câțiva metri între flux și reflux.

Evreii au avut inițial o religie politeistă. Zeul lor nu era Iahve, la singular, ci Elohim, care în ebraica antică înseamnă „zei”, deci erau politeiști, ca și egiptenii, până în secolul XIV î.e.n., când a venit la tron faraonul Echnaton (Amenophis al IV-lea, 1364-1348 î.e.n.), a cărui soție era frumoasa prințesă de origine siriană Nefertiti. Sub influența acesteia, Echnaton a făcut tabula rasa din religia politeistă și preoțimea vechiului Egipt, care în numele unei mulțimi de zei exploata poporul, înlocuind toți zeii cu un singur zeu: Ra – Soarele.

Ajunși în Peninsula Sinai, evreii au continuat să fie politeiști, să danseze în jurul unuia dintre zeii lor, Vițelul de Aur din Biblie, și să se bată între ei; se găseau deci într-un război civil religios. Confruntat cu această situație, Moise a recurs la monoteismul faraonului Echnaton și i-a înlocuit pe Elohim, deci politeismul, cu unul singur, Iahve, transformându-i pe evrei în monoteiști și vârându-le în cap ideea că ar fi poporul ales de Dumnezeu (Iahve) pentru a domina lumea. Ideea rasei superioare, predestinată să stăpânească lumea, a rămas în capul evreimii internaționale de-a lungul mileniilor, repetată de „profeți” ca Isaia, și de rabini, până astăzi, iar încercările de a ajunge la dominarea lumii i-au dus la conspirații și conflicte cu toate popoarele cu care au intrat în contact, și la persecuțiile pe care le-au suferit în cursul istoriei, ca rezultat al propriului comportament. Ultima dintre aceste persecuții a fost cea suferită sub Hitler. Conspirația mondială ebraică continuă, numai că internaționala iudaică a schimbat tactica după revoluțiile care au dus la dărâmarea, cel puțin temporară, a fostului Imperiu Sovietic și a regimurilor comuniste din Europa Orientală în anii 1989 și 1991.

Religia mozaică este motorul tuturor mișcărilor subversive evreiești din istorie, care au condus, între altele, la revoluția iudaică din Persia în secolul V î.e.n., apoi la cele trei revoluții iudaice din interiorul Imperiului Roman între anii 66 și 146, iar în ultimii cca 350 de ani, deci începând cu secolul al XVII-lea, la revoluția engleză, care a culminat cu decapitarea regelui Carol I al Angliei, ordonată de francmasonul Oliver Cromwell în 1649. A urmat revoluția franceză din 1789, după ce în 1776 fusese provocată revoluția americană, apoi așa-numitele revoluții liberale din secolul al XIX-lea, revoluțiile din coloniile spaniole din America Latină și, în sfârșit, prima revoluție comunistă în Franța – Comuna din Paris din 1871, care a fost finanțată de bancherii evrei Rothschild (ramura franceză). În sfârșit, în 1917 a avut loc Marea revoluție socialistă din 1917, finanțată de băncile evreiești din Occident, și extinderea comunismului peste aproape o treime din populația lumii. Chiar și după 1989, au rămas sub comunism mai mult de o pătrime din populația lumii: China, Vietnam, Laos, Coreea de Nord și Cuba. Aceasta religie mozaică, aflată în spatele tuturor revoluțiilor menționate, este bazată ea însăși pe o minciună!

Este binecunoscută din Vechiul Testament evreiesc povestea cu Cele Zece Porunci (să nu furi, să nu ucizi, să nu minți etc.) pe care Moise le-ar fi primit pe Muntele Sinai din partea lui Dumnezeu/Iahve, pentru a le transmite ,,poporului ales”, deci evreilor. Aceste Zece Porunci au fost preluate de toate religiile creștine. Realitatea este că Cele Zece Porunci primite de Moise, chipurile din partea lui Iahve, sunt un plagiat, o copie modificată a faimosului Cod al lui Hammurabi, unul din regii Babilonului, primul rege din istoria lumii care a alcătuit un Cod de legi scrise, următorul fiind – după aproape 2000 de ani – Dreptul Roman. Codul lui Hammurabi era cunoscut și de egiptenii din timpul faraonilor. De la ei l-a preluat Moise, care nu era evreu de origine, ci egiptean, găsit și adoptat de evrei, deoarece numele Moise sau Moshe în limba coptă, limba egiptenilor antici, înseamnă ,,cel scos din apă”.

Așadar, acest Moshe sau Moise care i-a ajutat pe evrei să scape din Egiptul faraonic, văzând că, ajunși în Peninsula Sinai, evreii începuseră să se certe între ei pe motive religioase (fiind politeiști credeau în zei diferiți), s-a suit pe Muntele Sinai, unde s-ar fi întâlnit cu Iahve, Dumnezeu evreilor în persoană, și care i-ar fi dat Cele Zece Porunci.

Se știe că romanii erau foarte liberali și toleranți, în sensul că nu numai că nu se amestecau în chestiunile religioase ale diferitelor popoare ale Imperiului, ci și le preluau religia, așa cum s-a întâmplat, la început cu grecii – Zeus al grecilor devenind Jupiter ș.a.m.d. Aproape toți zeii popoarelor Imperiului, inclusiv Isis a egiptenilor, își aveau templele lor în Roma. Religia creștină, derivată din cea mozaică, a devenit religie de stat în anul 313 e.n., când împăratul Constantin cel Mare, convertit la creștinism, a împărțit Imperiul Roman, care devenise greu de administrat din cauza distanțelor enorme, în Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, vechiul Bizanț, și Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma, care s-a prăbușit în anul 476, sub invazia barbarilor germani.

Revenind la conspirația mondială evreiască, pe care cel care nu o cunoaște în detaliu nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă în prezent și din ceea ce s-a petrecut în lume în ultimele două milenii, vreau să clarific chestiunea cu nașterea lui Iisus Christos și cum s-a ajuns la creștinism, mahomedanism și la situația catastrofală a lumii de astăzi, provocată de evreimea internațională, care continuă să lucreze în scopul realizării visului ei milenar de dominație mondială.

Yoisel, fiul lui Miriam și al lui Iosif, cunoscut de noi, creștinii, sub numele de Iisus, fiul Mariei și al lui Dumnezeu, s-a născut în Bethleem pe 12 noiembrie anul 4 î.e.n. S-a ajuns la constatarea aceasta prin studii astronomice în legătură cu cunoscuta Stea de la Bethleem, care ar fi apărut la nașterea lui Christos, stea neobișnuită, care a existat, deoarece este menționată în cronicile Babilonului, unde se afla cel mai important centru de studii astronomice al Antichității și de unde au venit către Ierusalim și Bethleem Cei Trei Crai de la Răsărit, cunoscuți de creștini sub numele de Caspar, Melchior și Balthazar, acești „crai” fiind în realitate astronomi – deci oameni de știință, originari din Babilon. Cum o stea nu apare și dispare din senin, au fost făcute în ultimele decenii studii științifice cu mijloacele astronomiei moderne, spre a determina ce-ar fi putut fi acea stea de la Bethleem. Astăzi pot fi prevăzute cu exactitate datele eclipselor solare și repetatele sosiri ale diverselor comete. De asemenea, poate fi determinată și data diverselor fenomene astronomice care au avut loc în trecut.

S-a constatat deci că Steaua de la Bethleem, care ar fi apărut în noaptea nașterii lui Christos, a fost o conjuncție a planetelor Marte, Jupiter și Saturn care, văzute împreună de astronomii babilonieni și de lumea de acum 2000 de ani, le-a apărut ca o stea nouă, mai luminoasă. Numai că această conjuncție nu a avut loc la 24-25 decembrie anul 1, ci la 12 decembrie anul 4 î.e.n., deci la această dată s-a născut Christos, care a fost crucificat de romani, după ce fusese condamnat la moarte de evrei, în primăvara anului 29 e.n., crucificare pe care creștinii o „sărbătoresc” sub numele de Paște. Pentru evrei, Paștele este sărbătoarea „Exodului din Egipt” sub conducerea lui Moise, iar pentru creștini este sărbătoarea morții și învierii lui Christos.

Cum s-a ajuns la ziua de 25 decembrie ca ziua nașterii lui Christos? Se știe că creștinismul a fost recunoscut ca religie de împăratul Constantin cel Mare în anul 313, stabilit de el ca anul de naștere a religiei lui, despre care timp de aproape trei secole nu se vorbise mai nimic. Creștinismul era una dintre atâtea alte religii ce existau în Imperiul Roman, creștinii fiind persecutați din când în când, nu din cauza religiei lor, ci pentru că preluaseră ideea mozaică a monoteismului și intraseră în conflict cu religia de stat, preluată de romani de la grecii antici. Constantin cel Mare a „stabilit” așadar anul nașterii lui Iisus Christos, creatorul religiei creștine la care se convertise, însă nu cunoștea data nașterii lui.

În ziua de 25 decembrie 272 – deci anterior – avusese loc bătălia de la Palmira, Siria de astăzi, între trupele reginei Palmirei, Zenovia, și armata romană a împăratului Aurelian, cel care cu un an înainte retrăsese trupele și administrația romană din Dacia Felix, România de astăzi, cucerită de împăratul Traian în anul 106, cucerire care, după patru războaie daco-romane între 101 și 106, a fost urmată de o colonizare romană masivă, deoarece Dacia Felix era cea mai bogată provincie a Imperiului roman, singura din Europa unde se găsea și se găsește până astăzi în cantități considerabile aur, în triunghiul aurifer al Transilvaniei.

Războiul de cucerire a Daciei purtat de împăratul Traian contra lui Decebal, a fost în primul rând unul economic. La venirea lui pe tronul Romei, Imperiul, care se întindea din Nordul Angliei până la Maroc și de acolo, spre răsărit, până în apropiere de India, se găsea într-o criză economică, nemaiputându-și plăti formidabilul aparat administrativ. Criza aceasta nu putea fi soluționată decât prin punerea în circulație a unei mari cantități de aur; or, cea mai mare cantitate de aur din Europa antică se găsea în mâinile regilor Daciei, respectiv Decebal, al cărui tezaur conținea o cantitate de nu mai puțin de 500 de tone de aur, o cantitate enormă pentru epoca aceea, dacă ne gândim că rezerva de aur a Statelor Unite ale Americii, cea mai bogată țară din lume, se ridică la 3.500 de tone și în mare parte a fost transferată de la Fort Knox în subteranele băncii Chase Manhattan, care aparține fraților Rockefeller, evrei din New York.

Împăratul Traian a atacat Dacia, ca s-o spunem pe scurt, spre a pune mâna pe tezaurul lui Decebal și pe minele de aur, țara mai având și argint, plus tot felul de alte bogății. Decebal a fost învins în ultimul război din 106 nu de legiunile romane, ci de sete (din cauza secetei din acel an, cetățile dacice așezate pe vârfuri de munți au rămas fără apă, fapt care i-a forțat pe soldații daci însetați să se predea, după cum se vede și pe basoreliefurile Columnei lui Traian), iar Decebal s-a sinucis pentru a nu fi luat prizonier și purtat în lanțuri la întoarcerea triumfală a lui Traian în Roma, cum i se întâmplase regelui Vercingetorix al galilor învinși de Iulius Cezar.

Împăratul Aurelian, sub presiunea invadatorilor barbari germanici, a părăsit Dacia, retrăgându-și legiunile și administrația la sud de Dunăre în anul 271, când din ordinul lui a fost distrus și podul de la Turnu Severin, construit peste Dunăre din ordinul lui Traian, de arhitectul Apolodor din Damasc, spre a împiedica trecerea acelorași invadatori germanici peste Dunăre. Legiunile aureliene au fost implicate în bătălia de la Palmira, din ziua de 25 decembrie 272. Cum acea zi, deși de decembrie, era însorită, armata romană a împăratului Aurelian, aflată în inferioritate numerică față de armata reginei Zenobia, a reușit să câștige bătălia manevrând în așa fel, încât să aibă soarele în spate, pe când dușmanii luptau cu el în față. Pe atunci, bătăliile se duceau mai ales cu sulițe, săgeți și pietre aruncate de la distanță, înainte de a se ajunge la lupta corp la corp; legionarii romani, care aveau soarele în spate, se puteau apăra, pe când palmirenii, orbiți de soare, nu vedeau săgețile, lăncile și pietrele aruncate de romani, așa că au pierdut bătălia, orașul le-a fost ocupat, iar regina Zenobia a fost făcută prizonieră și dusă în lanțuri pentru a sărbători triumful la Roma.

Ziua de 25 decembrie din anul 272 e.n., când împăratul Aurelian a obținut, cu ajutorul soarelui, victoria împotriva Palmirei, a fost declarată Ziua Soarelui, deci zi de sărbătoare a Imperiului, în care Soarele era deja celebrat ca zeul Ra în Egipt, zeu al druizilor celți în Anglia și zeu al dacilor alături de Zamolxe. Cum împăratul Constantin cel Mare, care în 313 a fixat anul nașterii lui Christos ca anul 1, fără să cunoască însă data exactă, pe care de altfel nici nu avea de unde, căci la romani nu a existat niciodată un census - recensământ al populației - cu data nașterii și morții fiecărui individ, îl considera pe Iisus Christos, la a cărui religie se convertise, ca noul soare și mântuitor al omenirii, i-a fixat ca dată a nașterii ziua de 25 decembrie, când împăratul Aurelian obținuse victoria împotriva reginei Zenobia a Palmirei, declarată Ziua Soarelui.

Ziua de 25 decembrie, ziua nașterii lui Christos, pe care noi, creștinii, o serbăm de atunci sub numele de Crăciun, este în realitate ziua victoriei lui Aurelian contra Zenobiei, din anul 272, și nicidecum ziua nașterii lui Iisus Christos, care s-a născut la 12 noiembrie anul 4 î.e.n., tot așa cum serbăm „moartea și învierea lui Iisus Christos” (ale căror date exacte nu sunt nici ele cunoscute) de Paștele evreiesc, ziua Exodului din Egipt. Deci creștinii continuă să serbeze victoria lui Aurelian contra reginei Zenobia a Palmirei ca ziua nașterii lui Christos, Crăciunul, și Pesachul evreiesc ca Paștele nostru, când ar fi avut loc omorârea și învierea din morți, urmată de înălțarea la cer a Mântuitorului.

În ceea ce privește religia creștină însăși, Iisus Christos nici nu s-a gândit la crearea unei noi religii monoteiste universale. Ținând seama de chinezi, indieni și japonezi, populația pământului se ridica la 500 de milioane de locuitori, dintre care cca 120 de milioane locuiau în Imperiul Roman. Roma însăși avea în timpul lui Nero, deci prin anii 44-64, circa 3 milioane de locuitori.

La originea religiei creștine pe care o practicăm de peste 18 secole s-a aflat un conflict între trei secte mozaice – a fariseilor, a saducheilor și a esenienilor – ultima fondată de Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta a introdus „botezul”, pe care creștinii îl practică și astăzi, în locul circumciziei nou-născuților, practicată până astăzi de mozaici și de frații lor mahomedani (islamismul fiind tot de origine mozaică) și care în anumite țări merge și mai departe, circumcizând la vârsta de 13 ani și fetele, în cadrul unei ceremonii bestiale.

Iisus Christos intrase în această sectă a esenienilor după ce el însuși fusese circumcis, însă din lupta dintre esenieni pe de o parte și saduchei și farisei pe de alta au ieșit victorioși ultimii, care i-au vârât în pat regelui Irod al Iudeei (menținut de romani ca ,,rege” pentru că le plătea tribut) o prostituată evreică frumoasă, pe nume Salomeea, care a acceptat avansurile lui Irod cu condiția ca acesta să ordone decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul. Iisus Christos a păstrat linia ideologică a lui Ioan Botezătorul, devenind ținta următoare a evreimii mozaice, mai ales după ce s-a proclamat Mesia, promițând însă „poporului ales” nu dominația asupra pământului, pe care o așteptau și încă o așteaptă evreii, ci Împărăția Cerului, pe care izraeliții n-o doreau și n-o așteptau, fapt care i-a atras condamnarea la moarte prin crucificare, pusă în aplicare de romani, dar hotărâtă de fapt de evrei.

Evreii sunt specializați nu numai în asasinarea ,,goymilor”, adică a ne-evreilor, cum au făcut în toată istoria lor, ajungând să omoare cu ajutorul comunismului numai în Rusia între 70 și 110 milioane de oameni. Din fanatism religios sau politic, evreii s-au omorât și se omoară și între ei, cum s-a întâmplat cu „eroul național” al Israelului, fostul terorist din organizația israelită Hananah până în 1948, care în același an a cucerit de la palestinieni partea de vest a Ierusalimului și în 1967 a organizat și câștigat așa-zisului „Război de 6 zile”, în care a învins armatele reunite ale Siriei, Libanului, Iordaniei și Egiptului, cucerind și restul Ierusalimului, inclusiv Muntele Templului unde se află așa-numitul Zid al Plângerii, ultimul rest al Templului lui Solomon, la care se văicăresc evreii din toată lumea. Mă refer aici la Itzak Rabin, fost general al armatei Israelului, ajuns prim ministru, care, așa cum i se cuvine unui terorist evreu, a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1993, pentru ca în 4 noiembrie 1995 să fie asasinat la Tel Aviv de un alt evreu, Igal Amir, aparținând organizației teroriste Ayal.

În spatele acestora se găsește altă organizație teroristă ebraică dinainte de 1948, Irgun Zwei Leumi, care a fost condusă de teroristul Menahem Begin, fost prim-ministru al Israelului după Golda Meir, care, cum era normal, a primit și el Premiul Nobel pentru Pace prin 1978, din partea Storting-ului, parlamentul norvegian francmason care acordă Premiile Nobel pentru Pace, cele pentru Știință, Literatură și Economie fiind acordate în fiecare an de Academia Carolingia din Stockholm, al cărei „Comitet de alegere a laureaților” e în realitate o lojă iudeo-masonică a ritului Schwedenborg. Acest fapt explică de ce nu trece an în care un evreu oarecare să nu obțină Premiul Nobel pentru cine știe ce operă sau descoperire, cum s-a întâmplat cu Albert Einstein, ridicat la rangul de super-geniu al omenirii.

Teoriile lui Einstein, inclusiv teoria relativității, teoria big-bang-ului – marea explozie care ar fi adus crearea universului acum circa 15 miliarde de ani – ca și formula cheie a fizicii moderne, anume E = mc², sunt pur și simplu povești. Universul nu a fost „creat” acum 15 miliarde de ani, deoarece nimic nu se poate face din nimic, ci a existat și va exista întotdeauna – infinit atât în timp, cât și în spațiu, iar faimoasa lui formulă, care de mai bine de 80 de ani tot flutură prin capetele oamenilor de știință moderni (litera ,,c” din formula, care vine de la celeritas, înseamnă viteza luminii, care ar fi o constantă de 300.000 km/s) este un fals, dat fiind că viteza fotonilor este o variabilă. Dacă viteza luminii ar fi constantă, am avea pe pământ o lumină permanentă, venită din toate direcțiile, și de o asemenea intensitate, încât ar provoca o încălzire a planetei care ar face imposibila apariția vieții. Deoarece în Univers există un număr infinit de galaxii, cu un număr infinit de sisteme solare care emit fotoni un timp infinit de lung, lumina, venind cu viteza constantă, cum pretindea Einstein, de 300.000 km/s, planeta noastră și toate celelalte planete s-ar găsi sub un bombardament permanent de fotoni, chiar dacă la planeta noastră ar ajunge numai câte un singur foton de la fiecare galaxie sau sistem solar, care se găsesc în număr infinit în Univers. Deci viața există pe Pământ, ca și pe alte planete ale Universului, tocmai pentru că viteza luminii, adică a fotonilor care produc lumina, nu este constantă, ci variază, fapt care face ca lumina din Univers să nu ajungă până la noi, pierzând viteză și oprindu-se undeva pe parcurs. Viața pe planeta noastră este posibilă numai datorită luminii Soarelui, pe care egiptenii, druizii, celții, dacii și romanii l-au declarat zeu.

În ultimii 80 de ani, au primit Premiul Nobel 48 de evrei de origine germană, printre care Albert Einstein și Max Plank pentru știință, Paul Ehrlich pentru medicină, Thomas Mann pentru literatură, Karl von Osiewski pentru pace, în timp ce savantul german Eugen Saenger, inventatorul rachetei fotonice, a fost uitat de responsabilii francmasoni care acordă premiul.

Gradul de dezvoltare al unei civilizații se măsoară după cantitatea de energie pe care o consumă. De aceea, cea mai avansată civilizație tehnică a planetei noastre azi este cea a Statelor Unite ale Americii, care are cel mai mare coeficient de consum de energie pe cap de locuitor, în timp ce civilizația lor umană, dominată de iudeo-masonerie încă din anul 1776, când a fost publicată Constituția americană scrisă de francmasonul Thomas Jefferson, se află cu „ani lumină” în urma Europei. Fără să mai vorbesc de Europa Occidentală – rușii înșiși, ca popor, sunt mult mai civilizați decât americanii, care de fapt sunt o adunătură din sărăcimea tuturor națiilor lumii, al cărei unic ideal este banul. Or, banii sunt manipulați de evreime, care în felul acesta domină astăzi America în toate sectoarele vieții și dau tonul în pretinsa civilizație americană, pe care vor s-o impună întregii lumi.

În ceea ce privește creștinismul, el a fost propovăduit și răspândit în Imperiul Roman de către apostoli, în special de Simon, cunoscut sub numele de Sfântul Petru, și de Saul, cunoscut ca Sfântul Pavel, cel cu epistolele către corinteni, atenieni, salonichieni etc. Acest Saul, persecutor al creștinilor ca evreu și devenit creștinul Paulus, a fost executat la Roma de către legionari, se pare în anul 63 e.n., nu pentru că era creștin, ci pentru că a pus foc și a ars biblioteca din Efes. Biblioteca, se spune, ar fi găzduit circa 200.000 de manuscrise unicat, practic operele tuturor scriitorilor, filozofilor și oamenilor de știință ai lumii antice. Pretextul incendierii a fost că aceste scrieri „păgâne” nu corespundeau cu Biblia evreiască și propovăduirile lui Iisus Christos. Un alt fanatic semit, califul mahomedan Omar, a incendiat în anul 634 faimoasa Bibliotecă din Alexandria, cu cele 600.000 de manuscrise, fondată de Alexandru cel Mare, ctitorul acestui oraș în secolul IV î.e.n.

Prin aceste două incendieri provocate de doi fanatici semiți, unul evreu și altul arab, civilizația a fost aruncată înapoi cu aproape două milenii, deoarece ceea ce mai cunoaștem din scrierile pe papirus sau pergament ale unor scriitori antici ca Sofocle, Eschil, Plutarh, Euripide, Seneca, Vergiliu, Platon, Arhimede, Pitagora etc. sunt numai frânturi din operele lor originale, găsite mai târziu tot de arabi prin orașele romane din nordul Africii, traduse de ei mai întâi în arabă și apoi retraduse în italiană și greco-bizantină. Omar a distrus biblioteca din Alexandria sub pretextul că manuscrisele de acolo nu corespundeau cu conținutul Coranului (și el de inspirație mozaică), același fanatic încercând să distrugă și piramidele faraonilor, considerate de el monumente ale necredincioșilor, dar începând cu piramida lui Keops, cea mai mare de la Gizeh, în care a reușit să facă o gaură care se vede până astăzi, și-a dat seama că are de-a face cu o lucrare pe care cu arabii lui n-ar fi putut-o distruge nici dacă ar fi trăit zece vieți.

În numele lui Dumnezeu, creștinii noștri au distrus sistematic și operele de artă, statuile, templele și picturile Antichității. Urând civilizația greco-romană, creștinii lui Simon și Saul, respectiv Sfinților Petru și Pavel și a celorlalți apostoli, au distrus în mod sistematic, timp de secole, în numele aceluiași Dumnezeu, toată civilizația greco-romană, care ajunsese la o înălțime neegalată în timpul cezarilor. Cezarii, în ciuda exceselor, reușiseră pentru prima și până acum ultima dată în istoria cunoscută a lumii să instaureze o pace de 400 de ani, vestita Pax Romana, baza tuturor legilor naționale și internaționale, inclusiv a Codului lui Napoleon și a jurisdicției germanice, anglo-saxone și a tuturor țărilor civilizate ale lumii moderne.

Toate statuile culturii greco-romane antice au fost distruse de evreii creștini Simon și Saul, sub pretextul poruncii biblice ,,Să nu-ți faci chip cioplit”, însă au fost înlocuite de aceiași creștini, mai ales de cei catolici occidentali, cu statuile lui Iisus Christos și ale sfinților apostoli evrei, care încă tronează pe Catedrala Sfântului Petru din Vaticanul roman, de unde Papa, care se pretinde urmașul lui Simon, alias Sfântul Petru, pronunță anual binecuvântarea sa, Urbi et orbi. Ce caută apostolii evrei în mijlocul Romei imperiale? Locul lor este la Ierusalim!

Fără a ține seama de doctrina religioasă a lui Christos, care propovăduia pacea și iubirea între oameni, bunătatea și împărăția cerului, apostolii evrei, începând cu Simon și Saul, respectiv Petru și Pavel, propagandiști antici ai creștinismului, urmați de așa-numiții evangheliști, au transformat creștinismul într-o armă pentru distrugerea Imperiului Roman și a tuturor celorlalte religii existente în timpul acela, ceea ce în mare parte au reușit.

Revoluția comunistă a fost doar o încercare de a ajunge la dominația lumii, dat fiind că evreii se consideră poporul ales de Dumnezeu pentru a stăpâni pământul, fapt pe care vor să-l țină ascuns, încercând acum să reducă conspirația mondială numai la una din componentele ei, anume lupta dintre arabi și evrei pentru dominația Palestinei.

Sursa: Traian Romanescu - Marea conspirație evreiască

Secretul manuscriselor de la Marea Moartă (RO)

Khazarii de ieri - evreii de azi + documentar (RO)

KHAZARII DE IERI – EVREII DE AZI

«O stranie poveste a fost mereu lansată de-a lungul timpului de evrei, relativ la închipuita lor existență milenară pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural. O astfel de teorie, care susține colonizarea Daciei de către Imperiul Roman cu populație evreiască strămutată din Iudeea, a fost relansată în anul 2002 de Teșu Solomovici în „România iudaică”, lucrare sub forma a două volume uriașe, publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români. Din această carte decurge ideea că evreii au o existență naturală în România încă dinainte de nașterea poporului român. Ei bine, de aici mai e doar un pas până la a spune că drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns să ne învățăm istoria de la străini. Ungurii (hunii) ne spun că nu ne-au găsit aici când s-au așezat în Transilvania și în Câmpia Panonică, iar evreii ne spun că nici nu ne născuserăm când ei erau stăpâni în Dacia ca cetățeni romani.

Teoria ascendenței evreiești asupra românilor în teritoriile dacilor (Dacia Traiană sau România Mare de mai târziu) a fost lansată într-o serie de studii ale autorilor evrei încă de la jumătatea secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX, ca să revină în forță la începutul mileniului III, de data aceasta pe banii românilor și fără nicio reacție din partea istoricilor români.

Cu totul alta a fost situația acum 100 de ani, când Nicolae Iorga își prezenta într-o ședință a Academiei Române lucrarea „Istoria evreilor în țările noastre”, dând replica necesară unor autori evrei. Astfel, după ce enumeră toate documentele în care este menționată prezența unor evrei pe teritoriul Țării Românești și al Moldovei, răspunzând lucrării „Istoria israeliților români și dreptul de intervenție” L’histoire des israelites roumains et le droit d’intervention (Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, Nicolae Iorga formulează următoarea concluzie: „Astfel am ajuns la 1600 fără a găsi mențiunea unui element evreiesc așezat în părțile noastre”.

Cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Țările Române, cu precădere în Moldova, provin din khazarii veniți dinspre Polonia și Rusia. Khazarii au fost un popor originar din Asia Centrală, care au constituit un regat în regiunea situată în nordul Munților Caucaz. Istoria lor este documentată de autorul evreu khazar Arthur Koestler, în cartea sa The Thirteenth Tribe („Al treisprezecelea trib”). De fapt, triburile iudaice ale khazarilor au pătruns pe teritoriul de azi al României prin secolele VIII-IX, întinzându-și imperiul și aici, însă povestea a fost mult exagerată de către partizanii sionismului. Vom explica în detaliu cum stau lucrurile:

Apariția primilor evrei în Moldova se leagă de răscoala de dezrobire economică a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi și lituanienii cedaseră treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori și încasatori de impozite, aceștia devenind astfel exponenții exploatării celei mai nemiloase. Răscoala cazacilor a aruncat însă în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendași și cămătari, cum a aflat la Iași un călător sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancal, scăpat de masacrul declanșat de cazaci.

Johan Kaspar Bluntschli afirma în 1879, în lucrarea „Statul român și situația juridică a evreilor în România”: „Fără îndoială că un număr mare de familii israelite au venit în provincia dunăreană Dacia încă sub domnia vechilor împărați romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici și sunt cel puțin tot așa de vechi pământene ca și națiunea română. Ele formează sâmburele populației evreiești de astăzi din România”. Dar „provincia dunăreană Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totuși Dacia Traiana, iar împăratul Traian nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de „coloniști”, punând chiar armata să-i extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost însă una politică, pusă în slujba evreilor din România, deoarece afirma că familiile evreiești sunt „cel puțin tot așa de vechi pământene ca națiunea română” și apărea chiar în vremea în care evreii, năvălitori peste români, revendicau „împământenirea” de la tânărul stat român.

Adevărul despre apariția evreilor pe pământurile românilor a fost totuși scris de adevărații cercetători, mulți dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii „Istoriei Imperiului Khazar”, numit și „regatul evreiesc”, sau „cele nouă tărâmuri” ale khazarilor – popor barbar răspândit în Caucaz, pe Volga și pe Don, convertit la mozaism în anul 740 e.n., integrat mai apoi ca „evreu” în Ucraina și Polonia, după care împins cu ură de către aceste gazde spre românii din Moldova, după anul 1600. Traducerea în limba română a remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler: Al 13-lea trib (Khazarii) a fost publicată pentru prima dată la Roma în 1987, de către Editura Nagard, anagramarea numelui Drăgan – finanțatorul Iosif Constantin Drăgan, și ulterior de Editura Antet.

O listă impresionantă de studii israeliene, folosite ca surse de către evreul khazar Koestler, duc la o concluzie cutremurătoare: cetățenii actualului stat Israel n-au nicio legătură genetică și rasială cu evreii de acum 2.000 de ani (semiți), autori ai textelor biblice, deși au complotat și revendicat teritoriul Palestinei pentru a înființa Israelul, în baza dreptului natural asupra vechiului lor stat. Acești israelieni își trag originea din sălbaticii khazari (numiți și askenazi), băutori de sânge uman, popor fără cultură scrisă, care, împreună cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit două continente acum 1.000 de ani, prin sadism și plăcerea de a ucide.

„Khazarii sunt un popor de origine turcă. Ei au trăit în regatul Khasaristan, din sudul Rusiei, și s-au convertit la iudaism în secolul VIII al erei noastre. Aproximativ 90% dintre evreii de azi sunt de origine khazară și nu au nicio legătură etnică sau istorică cu Palestina”, afirmă Arthur Koestler în cartea sa, „Al treisprezecelea trib”. Autorul explică astfel motivul pentru care khazarii au decis să-și schimbe religia: Aflându-se la vremea aceea într-o poziție precară, prinși între cele două puternice zone de influență – lumea creștină și cea islamică – poporul khazar era un fel de lumea a treia a zilelor noastre. Respingând presiunile de a deveni fie creștini, fie mahomedani, khazarii s-au convertit la iudaism.

Unul dintre pionierii cercetărilor privind obârșia khazară a evreimii de astăzi este Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv. Poliak scrie: „Realitățile impun un nou mod de abordare a problemei relațiilor dintre evreimea khazară și celelalte colectivități evreiești, ca și întrebarea cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunități evreiești din Europa Orientală. Descendenții acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite și în alte țări, precum și cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale”.

La rândul său, istoricul A. Koestler afirmă: „Marea majoritate a evreilor care au supraviețuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană, și deci mai ales khazară. Strămoșii lor au venit nu de pe malurile Iordanului, ci de pe cele ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci, din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai îndeaproape cu triburile hunilor, ungurilor și maghiarilor decât cu semințiile lui Abraham, Isaac și Iacob”.

Înainte de a arăta pe scurt istoria khazarilor, acești barbari travestiți în popor biblic, vom arăta temerile autorului evreu privind propriile sale dezvăluiri, acelea că evreii nu sunt evrei: „Sunt conștient de primejdia ca lucrarea mea să fie interpretată ca o negare a dreptului la existență a statului Israel – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar. Dar acest drept nu se bazează pe originile ipotetice ale poporului evreu și nici pe legământul mitologic al lui Abraham și al lui Iacob cu Dumnezeu, ci pe dreptul internațional, adică pe hotărârea luată de Națiunile Unite în 1947”.

Îl înțelegem pe Koestler că trebuie să se apere în fața conaționalilor săi, dar noi trebuie să ne amintim că hotărârea luată de Națiunile Unite se bazează pe șantajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca „evreii să-și primească patria înapoi”, adică pământurile Palestinei. Neexistând însă nicio justificare a prezenței actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de azi al Israelului, Koestler insistă cu justificări fabricate la întâmplare și noroc: „Oricare ar fi originile rasiale ale cetățenilor Israelului [adică cele khazare - n.n.] și oricare ar fi iluziile nutrite de ei în această privință [că ar fi urmași ai poporului biblic - n.n.], statul lor există de jure și de facto... Împărțirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigrație pașnică și eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce oferă justificarea etică pentru existența legală a statului Israel. Că cromozomii populației sale conțin gene de origine khazară e un lucru irelevant și nu poate afecta dreptul Israelului la existență”.

Noi credem că, dimpotrivă, nu numai că NU justifică dreptul la existența modernă a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu reală bază științifică, dărâmă orice pretenție de ascendență a evreilor de astăzi asupra teritoriilor românești.

Paradoxul descoperit de aceste cercetări științifice este acela că nu urmașii vechilor evrei semiți (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astăzi, sub identitate evreiască, îi regăsim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic războinic, violent și rapace, înrudit cu hunii (și, într-o mai mică măsură, chiar cu turcii), anume khazarii sau askenazii, popor non-semitic care în anul 740 e.n. a trecut la religia evreiască, mozaismul, deoarece le satisfăcea instinctele primitive, criminale și de jaf. Evreii khazari sau askenazi, turkmeni din stepele Asiei, sunt astăzi proprietarii marii finanțe și ai celor mai mari afaceri din întreaga lume. Ei sunt cei care conduc organismele mondialiste și oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiască.

În concluziile sale, A. Koestler afirmă că, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (adevărații evrei) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formează evreimea de azi). În același timp, religia lor exclusivistă generează tendința de a se strânge laolaltă, de a refuza contactele cu exteriorul și de a-și stabili propriile comunități, cu propriile lăcașuri de rugăciune, cu școlile lor, cu cartierele lor de locuit și cu ghetourile (inițial impuse de ei înșiși, nu din afară) înființate în orice oraș sau țară în care se stabilesc...

Cităm din nou din Koestler: „Religia mozaică, spre deosebire de creștinism, budism sau mahomedanism, implică apartenența la o națiune istorică, la o rasă aleasă. Toate sărbătorile religioase evreiești comemorează evenimente din istoria lor națională: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este întâi de toate narațiunea istoriei unei națiuni, iar crezul ei este mai degrabă tribal decât universal. Toate rugăciunile și riturile practicate proclamă apartenența la o rasă străveche, ceea ce în mod automat îl separă pe evreu de trecutul rasial și istoric al poporului în sânul căruia trăiește. Credința mozaică, așa cum dovedesc 2.000 de ani de istorie tragică, determină auto-segregarea pe plan național și social. Ea îl izolează pe evreu și îl îndeamnă la izolarea lui de ceilalți. Credința mozaică creează în mod automat ghetourile fizice și culturale. Ea îi transformă pe evreii din diasporă într-o pseudo-națiune, vag unită printr-un sistem de credințe tradiționale, întemeiate pe premise rasiale și istorice”.

Arthur Koestler evită să spună adevărul: „pseudo-națiunea” evreiască este cea care a înființat mișcarea sionistă și s-a constituit într-o rețea mondială oligarhică, cu scopul precis conturat de a controla și stăpâni întreaga omenire. Iar gruparea cea mai puternică și mai periculoasă a acestor khazari este cea a masonilor, cei mai bogați oameni din lume.»

Sursa: Cornel-Dan Niculae - Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii, Ed. Carpathia Rex, 2011

Jack Otto - Istoria Imperiului Khazar

(History of the Khazar Empire) (RO)

Aceasta este ultima conferință video ținută de Jack Otto, un cercetător al problematicii legate de „cunoașterea interzisă”. Jack Otto, despre care nu am găsit referințe biografice pe Internet, a murit la scurtă vreme după această prezentare publică (cea mai bună pe care am ascultat-o vreodată!) în care vorbește despre societățile secrete, cartelurile bancare și implicarea khazarilor – acești falși evrei – în conspirația Noii Ordini Mondiale, pusă la cale cu secole în urmă. Recomandăm tuturor să urmărească această prelegere de excepție.

Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor + VIDEO (RO)

UN ACT DE ACUZARE ADEVĂRAT ÎMPOTRIVA EVREILOR

Marcus Eli Revici (1884-1965) a fost un scriitor evreu născut în România, la Bârlad. Părinții săi, Loeb Revici și Bella Rosenthal, au emigrat în 1900 în America, unde și-au luat numele de Ravage. Aici, Marcus Eli a beneficiat de o educație aleasă, studiind la Universităţile din Missouri, Illinois şi Columbia NY, unde şi-a luat și doctoratul. În 1915 s-a căsătorit cu franțuzoaica Jeanne Martin, cu care a avut cinci copii. A scris o serie de cărți și articole despre imigrația în America, precum și cartea autobiografică An American in the Making (Un american în devenire) și cea biografică Five Men of Frankfort: The Story of the Rothschilds (Cinci bărbați din Frankfurt: Povestea familiei Rothschild). Dar ceea ce i-a adus notorietate internațională a fost articolul satiric la adresa propriei nații, din 1928, intitulat A Real Case Against the Jews (Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor), publicat în Century Magazine, vol. 115, nr. 3, pp. 346-350. De atunci, acest text a fost deseori folosit ca dovadă că lumea este dominată de evreii conspiratori, începând cu Ministerul Propagandei Naziste din Germania lui Hitler. Pentru cei cărora până acum nu le-a căzut sub ochi acest articol surprinzător, îl reproducem mai jos:

«Pe bună dreptate au goimii [n.n.: ne-evreii] ciudă pe noi. N-are niciun sens să afirm contrariul. De aceea, să nu pierdem timp cu minciuni sau alibiuri. Mulţi goimi au prieteni evrei. Pe mine personal, deşi sunt un evreu dintre cei mai îndoctrinaţi, nu vor să mă atace direct când pornesc atacul contra noastră, ceea ce înseamnă că ei mă consideră aproape unul de-al lor. Însă această excepţie nu mă obligă deloc să le fiu îndatorat. Goimii sunt arţăgoşi, tind să ajungă sus, sunt necinstiţi şi materialişti, exact precum evreii pe care îi urăsc, dar eu nu vreau să-i critic.

Doamne fereşte, eu nu reproşez nimănui faptul de a nu putea suferi pe cineva. Ceea ce însă mi se pare curios în această afacere antisemită este lipsa totală de materie cenuşie din capetele lor. Umblă pe ocolite şi folosesc scuze fantasmagorice şi transparente. Sunt teribil de aroganţi şi, dacă jocul n-ar fi grotesc, aş putea cu adevărat să mă supăr. Nu afirm că voi (goimii) aţi fi lipsiţi de profesionalism în ceea ce priveşte activitatea antisemită; de 15 secole vă îndeletniciţi cu această treabă. Dar când mă uit la voi, când aud argumentele voastre copilăreşti, am impresia că n-aveţi nici cel mai mic habar despre ceea ce se petrece în jurul vostru. Sunteţi plini de ură contra noastră dar nu sunteţi în stare să spuneţi de ce! Vă bateţi capul o zi întreagă să formulaţi un pretext sau, cum îl numiţi voi, dovadă. De secole aţi adunat dovezi una peste alta pentru acţiunile voastre antisemite, dar fiecare nouă găselniţă e mai ridicolă decât cea veche, pretextele voastre se contrazic şi astfel se reduc la zero.

Nu demult s-a putut auzi că noi suntem vânduţi banului şi când facem afaceri ne gândim numai la punga noastră. Acum se vorbeşte la fiecare colţ de stradă că nu există domeniu în care evreii să nu fi pătruns. Noi suntem, după părerea voastră, în acelaşi timp sociabili şi neasimilabili, pentru că nu vrem să ne încuscrim cu voi! Suntem ambiţioşi, tindem să ne căţărăm sus şi suntem un pericol pentru puritatea rasei voastre. Noi suntem atât de săraci, încât v-am ajutat să intraţi în posesia unor întreprinderi în care puteţi exploata şi înşela, şi suntem atât de bogaţi, încât v-am alungat din cartierele cele mai nobile.

În război, ne eschivăm de la datoria faţă de patrie pentru că „firea noastră este pacifistă”. Noi suntem însă iniţiatorii conflictelor şi tragem cele mai mari foloase din războaiele locale şi mondiale. Noi întruchipăm în aceeaşi persoană pe întemeietorul şi pe reprezentantul capitalismului. În acelaşi timp, noi suntem mecanismele care învârtesc roata revoluţiilor contra capitalismului. Istoria nu cunoaşte un alt exemplu pentru o asemenea diversitate. Dar, stai! Era să uit motivul tuturor motivelor. Noi suntem poporul cel mai îndărătnic, care nu a adoptat niciodată creştinismul, şi poporul nelegiuit care l-a crucificat pe întemeietorul creştinismului. Dar eu vă spun că vă înşelaţi. Sau sunteți ignoranți, sau vă lipseşte curajul să priviţi faptele făţiş şi să recunoaşteţi adevărul. Îi urâţi pe evrei nu pentru că l-au trimis la moarte pe Cristos, după cum cred mulţi, ci pentru că s-a născut din noi, din poporul nostru. Adevăratul motiv al luptei voastre contra noastră nu este faptul că noi n-am devenit creștini, ci acela că v-am silit pe voi să deveniţi. Şi pentru că istoria a consemnat demult nelegiuirea noastră, acuzaţia voastră nu face doi bani.

Ne acuzaţi de a fi instigatorii revoluţiei din Moscova. Să presupunem că e adevărat. Ei şi? În comparaţie cu ceea ce a înscenat evreul Pavel din Tars în Roma, revoluţia bolşevică e doar o banală răfuială pe uliţă. Faceţi mare scandal că noi evreii avem o influenţă nefastă asupra teatrelor şi cinematografelor voastre. Perfect! De acord! Aveţi dreptate. Dar ce importanţă are asta în comparaţie cu influenţa noastră asupra bisericii voastre, asupra şcolilor voastre, asupra legislaţiei voastre, asupra guvernelor voastre, chiar şi asupra întregii voastre vieţi spirituale!

Un rus prostănac a scos o carte numită „Protocoalele Sionului”. În ea scrie că noi am complotat spre a dezlănţui războiul mondial. Da! Recunoaştem că dovezile sunt autentice. Dar ce înseamnă asta pe lângă activitatea conspirativă de netăgăduit dusă de noi de-a lungul istoriei? Dacă voi luaţi în serios vorbăria despre comploturile evreieşti, atunci daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui lucru demn de comentat. Ce sens are să ne aduceţi acuzaţii privind controlul nostru asupra opiniei publice prin oameni ai finanţelor sau jurnalişti şi magnaţi evrei ai cinematografiei, când întreaga voastră civilizaţie este bazată pe mitul evreiesc?

Nici nu vă daţi seama de adevărata mărime a vinovăţiei noastre. Noi suntem penetranţi, suntem distructivi, suntem revoluţionari. Am luat în posesie întregul vostru univers. Am introdus răul în idealurile voastre, în soarta voastră. Suntem cauza nu numai a ultimului război, ci și a tuturor războaielor. Am fost iniţiatorii nu doar ai revoluţiei bolşevice, ci ai tuturor revoluţiilor din istoria voastră. Am introdus neînţelegere şi haos în viaţa voastră privată, politică şi socială. Acest lucru îl facem şi azi. Nimeni nu ştie cât timp o vom mai face.

Priviţi în trecut o clipă şi veţi vedea ce s-a întâmplat. Acum 20 de secole aţi fost o masă de oameni nevinovaţi, păgâni și fără griji. V-aţi închinat mai multor zei şi zeiţe – ai luminii, ai apelor şi ai pădurilor. Aţi fost mândri de goliciunea voastră, nu rușinați. Aţi făurit zeilor chipuri cioplite, după înfăţişarea voastră. Aţi găsit plăcere în lupte şi războaie. Bătăliile şi sclavagismul erau deciziile voastre politice. Aţi străbătut şi cercetat natura şi aţi aflat misterele vieţii, punând temelia ştiinţelor naturale şi filozofiei. V-aţi creat o cultură, o conştiinţă socială şi o viziune sentimentală cu privire la egalitatea indivizilor. Cine ştie la ce apogeu sublim aţi fi ajuns dacă noi v-am fi lăsat în pace. Dar nu v-am lăsat. V-am luat în cleştele nostru şi am dărâmat ce aţi clădit voi frumos şi solid. Am schimbat tot cursul istoriei voastre. V-am înjugat la carul nostru atât de tare, cum niciun popor din Africa sau Asia n-a fost înjugat. Și am făcut asta fără arme, fără gloanţe, fără sânge şi bătălii zgomotoase, fără violenţă. Noi am săvârşit asta numai prin puterea irezistibilă a spiritului, a inteligenţei, a ideilor şi a propagandei noastre.

Noi am făcut din voi purtătorii inconştienţi ai misiunii noastre pe întreg globul. Fără să vă daţi seama la ce v-am supus, v-aţi transformat în mijlocitorii principali ai tradiţiilor rasei noastre şi aţi răspândit în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului mitologia noastră. Poruncile clanului nostru strămoşesc constituie acum sâmburele vieţii voastre morale. Legile strămoşilor noştri sunt baza tuturor constituţiilor şi legislației voastre. Legendele şi poveştile noastre sunt mesajele sfinte pe care le şoptiţi copiilor voştri cu o voce plină de mister. Istoria noastră naţională face parte din învăţătura pe care preoţii şi învăţătorii voştri o propagă. Regii şi profeţii noştri sunt eroii voştri. Ţărişoara noastră din trecut este pământul vostru sfânt. Literatura noastră tradiţională este Biblia voastră. Ceea ce poporul nostru a gândit şi propovăduit aţi împletit indisolubil în limba şi tradiţia voastră, încât niciunul dintre voi nu poate fi considerat cult dacă nu cunoaşte valorile poporului nostru. Pescarii şi păstorii evrei sunt sfinţii voştri, ale căror chipuri sunt imortalizate în mii de statui şi icoane, pentru care aţi ridicat nenumărate catedrale. O tânără evreică reprezintă pentru voi simbolul maternităţii şi feminităţii. Un evreu rebel este punctul cardinal al religiei voastre. Noi v-am dărâmat zeii și v-am eliminat tradiția strămoşească, substituind-o cu dumnezeul şi tradiţia noastră. În istoria lumii nu există o cucerire asemănătoare cu aceasta, prin care v-am făcut supuşii noştri.

Cum se explică această reuşită? Pot să afirm că aproape din întâmplare. Acum 2000 de ani, în Palestina, religia noastră căzuse pradă materialismului. Cămătarii erau stăpânii templelor noastre. Preoţii noştri depravaţi şi egoişti storceau vlaga poporului şi înotau în bogăţie. Deodată s-a ridicat din popor un patriot idealist, care a început să cutreiere ţara pentru a purifica credinţa. El nu a vrut o nouă biserică. Voinţa lui a fost să dea o viaţă nouă credinţei. A pornit contra preoţilor şi i-a alungat pe cămătari din templu. Asta l-a pus în conflict cu stăpânirea. Reprezentanţii Romei, care stăpâneau Palestina, s-au temut de agitaţia lui revoluţionară, l-au arestat, l-au judecat și l-au condamnat la moarte pe cruce, pedeapsă obișnuită pe atunci. Adepţii lui Iisus din Nazaret, sclavi şi meseriaşi dezamăgiţi şi părăsiţi, au renunțat la viaţa de toate zilele şi s-au grupat într-o frăţie a pacifiştilor.

După distrugerea Ierusalimului de către romani, credința lui Iisus a ieşit din nou la suprafaţă. Un evreu pe nume Saul/Pavel şi-a pus în gând să predice soldaţilor romani pacifismul, iubirea aproapelui etc., pentru a submina Imperiul Roman. El a devenit apostolul păgânilor şi şi-a desfășurat atât de bine activitatea, încât în 400 de ani, jumătate de glob a devenit un morman de dărâmături, iar legea mozaică, izvorâtă din Sion, a devenit religia oficială a Romei. Acesta a fost începutul puterii noastre în lumea voastră. Dar a fost doar începutul. De la această dată, istoria voastră este o luptă neîntreruptă între spiritul vostru strămoşesc păgân şi spiritul nostru iudaic.

Jumătate dintre războaiele voastre mari sau mici au fost religioase, purtându-se în numele unei doctrine sau alteia. Să privim cele trei revoluţii recente din istorie, cea franceză, cea americană şi cea bolşevică. Ce altceva au fost decât triumful ideilor evreieşti, bazate pe dreptate, ordine socială, politică și economică. Sfârşitul e încă departe. Noi suntem încă stăpânii. În momentul de faţă, credinţa voastră a intrat în conflict cu fundamentaliştii, pe de o parte, şi internaţionaliştii, pe de alta. Un război între cei ce încearcă să ne combată şi să ne înlăture şi voi, care ţineţi de învăţătura noastră.

Se duce neîncetat o luptă contra interesele noastre, fără ca oamenii să bage de seamă contradicţia. Puritanismul iudaic, ca și alte interdicții, se manifestă sub forma cenzurii în teatru, legislaţie, presă şi biserică. Şi în timp ce asta se întâmplă sub ochii voştri, voi pălăvrăgiţi despre influenţa evreilor în cinematografie. E de mirare că ne urâţi? Noi am pus un bolovan în calea progresului vostru. V-am pus în mână o carte şi o credinţă străină, pe care nu le puteţi digera şi din care cauză sunteţi în permanenţă neliniştiţi. În acelaşi timp, nu aveţi tăria sufletească nici să le respingeţi, nici să le acceptaţi cu toată inima. Bineînţeles că, sufletește, n-aţi aderat niciodată total la religia creştină. În străfundul inimii voastre sunteţi încă păgâni. Iubiţi încă războaiele şi statuile de lemn. Sunteţi mândri de goliciunea corpului uman. Cu toate democraţiile şi răsturnările sociale, ordinea voastră socială e încă imperfectă, jalnică. Noi v-am adus dezbinare în suflet, v-am tulburat simţurile, am făcut ca dorinţele voastre să fie de neîndeplinit.

În vâltoarea neajunsurilor zilnice, a luptei pentru bani şi pentru existenţă, vă vine în minte predica de duminică: „să n-ai grijă de ziua de mâine”; în lupta pentru un salariu mai bun, vă amintiţi: „fericiţi cei săraci”. Dacă sunteți tentați să cădeţi în ispită, în spiritul învăţăturii iudaice, o mână nevăzută vă atinge pe umăr şi vă ia paharul de la gură. Totuşi, voi nu veţi fi niciodată niște creştini adevăraţi. În această privinţă, noi v-am ales rău. Dar v-am stricat pentru totdeauna plăcerea de a fi păgâni. În locul vostru, și noi am face la fel. Numai că noi nu ne-am pierde timpul explicându-ne ura. N-am căuta să formulăm pretexte sau motive cusute cu aţă albă.

Având în vedere milioanele de afaceriști evrei, nu vom vorbi de comunism ca despre o invenţie evreiască; având în vedere milioanele de lucrători evrei, nu ne vom face noi înşine ridicoli vorbind despre capitalismul internaţional ca fiind un monopol evreiesc. Nu, noi vom merge direct la ţintă. Vom analiza amestecul confuz de creştinism şi păgânism care se numeşte civilizaţie şi vom declara sus şi tare: Mulţumim, nu vrem acest talmeş-balmeş, profeţii voştri, Biblia voastră!

Voi, creştinii, ne acuzaţi pentru influenţa noastră în cultura voastră. Afirmaţi că noi suntem o naţie internaţionalistă, o minoritate unitară în mijlocul vostru, cu tradiţii, interese, năzuinţe şi scopuri ce se deosebesc mult de-ale voastre. Și adăugaţi că această situaţie este un pericol pentru dezvoltarea voastră normală, vă slăbeşte puterea de acţiune şi vă întunecă drumul pe care trebuie să-l urmaţi. Eu nu văd deloc în acestea un pericol. Voi aţi fost întotdeauna guvernaţi de o minoritate şi mie mi se pare total neimportant de unde vine şi ce credinţă are această minoritate. Influenţa noastră este însă reală şi este mult mai mare şi mai vicleană decât sunteţi voi în stare să pricepeţi.

Această luptă a voastră contra evreilor ne întristează, dar ne şi amuză. Voi faceţi pe grozavii. Alergaţi încoace şi-ncolo şi vorbiţi îngroziţi că influenţa evreiască e pretutindeni. Acest lucru ne face să „tremurăm”. Recunoaştem nedreptatea pe care v-am făcut-o silindu-vă să îmbrățișați o tradiţie străină. „Tremurând”, vă pun această întrebare: Când veţi înţelege, în sfârşit, că credinţa voastră, educaţia, morala, sistemul vostru social, administrativ şi legislativ sunt la origine croite după modelul jüdisch? Apoi, vorbiţi de evreii finanțiști şi regi ai cinematografiei. Deodată încetăm să tremurăm şi ne apucă râsul. Respirăm uşuraţi, constatând că goimul nu va cunoaşte niciodată gravitatea crimei noastre. Pentru noi, e inexplicabil: Sau sunteţi proşti, sau vă lipseşte curajul să ne acuzaţi de această nelegiuire care se vede limpede şi pe care orice avocat sau judecător inteligent o poate examina liniştit şi fără enervare.

De ce să ne contrazicem pentru mărunţişuri fără sens, când e mult mai lesne să ne acuzaţi pentru fapte capitale? De ce ne acuzaţi de un fals vizibil şi grosolan, ca Protocoalele Sionului, când ne puteţi confrunta cu Apocalipsa Sfântului Ioan? De ce pierdeţi timpul cu acuzaţiile la adresa lui Marx şi Troțki, când puteţi să ne puneţi în încurcătură cu Iisus din Nazaret şi Pavel din Tars? Voi ne numiţi revoluţionari, instigatori şi provocatori ai revoluţiilor. Aveţi dreptate, mă închin în faţa acestei descoperiri! Se pot aduce dovezi, fără să mistificăm lucrurile, că noi suntem cei care au tras sforile în toate revoluţiile voastre. Incontestabil, în revoluţia lui Luther am avut un amestec. E un lucru dovedit că în revoluţiile burghezo-democratice din ultimele secole, cum e cea franceză sau americană, noi am făcut începutul. Dacă n-am fi făcut asta, ar fi însemnat că nu ne cunoaştem interesele. Imaginaţia voastră ne acuză de marele război mondial şi de revoluţia bolşevică, dar e la mintea copiilor că lucrurile nu puteau lua decât această cale.

Dar toate aceste comploturi şi revoluţii nu înseamnă nimic în comparaţie cu marea noastră conspiraţie de la începutul acestei ere, când am reuşit să facem ca religia unei mici secte evreieşti să fie preluată de întreaga lume apuseană. Prin Reformă, noi am aşezat Biblia noastră la loc de cinste. Revoluţiile republicane antimonarhice ale secolului al XVIII-lea ne-au eliberat de îngrădirile politice şi sociale. Noi am avut câştig de cauză iar voi aţi fost lăsaţi în pace. Ba chiar v-ați îmbogățit şi aţi ajuns în posturi înalte. Acestor revoluţii le datoraţi supremaţia voastră în lume.

Răsturnarea pe care a adus-o creştinismul în Europa, lucru uşor de dovedit, a fost pusă la cale şi realizată de evrei, drept răzbunare contra unui stat neiudaic. Şi dacă tot vorbiţi mereu despre aceste comploturi, nu înţeleg de ce nu menţionaţi şi distrugerea Romei şi a civilizaţiei antice, care au pierit de mâna creştinismului iudaic. E greu de înţeles că voi, creştinii, nu cunoaşteţi originea religiei voastre şi nu vă întrebaţi „de ce” şi „cum” în legătură cu religia. Istoricii voştri, cu excepţia câtorva, nu vă spun nimic. Cât despre documentele care alcătuiesc Biblia voastră, nu faceţi decât să le căutaţi, dar nu le citiţi cu atenţie. Am făcut o treabă bună, căci voi ascultaţi orbeşte propaganda noastră.

Pentru voi, creştinismul nu este un eveniment istoric, ci împlinirea unei profeţii divine, evreieşti. După cum vedeţi, creştinismul n-a distrus cultura noastră înaltă, evreiască, şi n-a aruncat omenirea pentru o mie de ani în barbarie şi întuneric. Creştinismul a fost o mişcare revoluţionară pornită din Palestina, finanţată cu bani evreieşti și răspândită în popor de agitatori evrei prin toate mijloacele posibile. Și asta, într-o epocă în care iudaismul şi Roma erau duşmani de moarte. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, care s-a terminat cu prăbuşirea statului ne-evreiesc. Dar voi nu vedeţi nimic din toate astea, deşi chiar și un copil care nu este încă îndobitocit de vrăjitorie teologică, prin simpla studiere a faptelor poate să vă spună despre ce-i vorba. Voi însă o luaţi razna şi vorbiţi întruna de comploturi în legătură cu revoluţia rusă şi războiul mondial. Nu-i de mirare că nu prea ne pasă de antisemitismul vostru, atâta timp cât nu recurgeţi la violenţă.

Amintiţi-vă că un istoric respectabil ca Gibbon a încercat mai demult să vă facă lumină. Acum 150 de ani a publicat „Declinul şi căderea Imperiului Roman”, care a dat cărţile pe faţă. Gibbon n-a explicat sfârşitul Imperiului Roman prin decăderea lui morală, n-a susţinut prostia cu degradarea credinţei şi a vieţii unui imperiu tocmai când se afla la apogeu. El a trăit la Londra într-o vreme când, ca şi la Roma, moravurile erau decăzute. A fost arian şi admirator al culturii păgâne a Vestului, un istoric cu minte şi vederi clare. Pentru el n-a fost greu să vadă cauza prăbuşirii culturii antice. Creştinismul, legea pornită din Sion, şi porunca lui Dumnezeu, pornită din Ierusalim, au fost cauzele care au pierdut Roma şi valorile ei culturale, scria Gibbon. Până aici, totul e în regulă, dar n-a adâncit problema. După cum ştiţi, el s-a născut şi a murit cu o sută de ani înainte de apariţia „antisemitismului ştiinţific”. A descris religia care a venit de la Răsărit şi s-a răspândit repede peste toate popoarele înfloritoare ale Vestului. Nu s-a gândit că acest plan, ce părea că duce la mântuire, a dus la distrugere. Daţi-mi voie să expun pe scurt întreaga poveste, fără s-o împodobesc cu minuni, profeţii şi magii:

Cortina se ridică. Suntem în anul 65 î.Hr. Drama se petrece în Iudeea şi la Roma. Iudeea este o ţărişoară în estul Mării Mediterane și timp de 500 de ani n-a fost altceva decât un punct geografic. Mereu a fost pârjolită de războaie, iar locuitorii ei trimişi în exil sau luaţi ca sclavi de vecinii puternici. După lege, era independentă, dar în pragul unui război civil. Imperiul Roman, cu capitala republicii lui, Roma, era pe cale de a deveni stăpânul lumii. Era cea mai mare putere militară, urmașul Greciei Antice şi centrul civilizaţiei. Până la această dată, aceste două ţări nu veniseră aproape deloc în contact. Și iată că Roma, fără voia ei, a fost împinsă să se amestece în treburile Iudeei. A izbucnit o ceartă între doi fraţi pentru tronul acestei mici ţări. Pompei, un general roman aflat în Damasc cu treburi importante, a fost chemat să medieze între aceşti fraţi. Pompei, un soldat al republicii, drept şi corect, a trimis pe unul din fraţi în exil, a pus în capul statului un rabin şi a desfiinţat dintr-o lovitură tronul. Intenţia lui a fost să facă din Iudeea o provincie romană. Bineînţeles că evreii s-au opus unui asemenea plan. Pentru a-i linişti şi a domoli rezistenţa locală, romanii au introdus din nou demnitatea regală, dar Roma a pus un rege ales de ea. Acesta era fiul unui perceptor născut în Idumeea, pe nume Irod. Evreii n-au fost mulţumiţi şi au iscat noi tulburări, iritând autorităţile romane.

Aceste evenimente au fost prologul. Nemulţumirea evreilor a devenit din ce în ce mai puternică şi a dus la revoltă deschisă atunci când stăpânii ne-evrei au început să introducă în Ierusalim binecuvântata cultură apuseană: idoli ciopliți, lupte în arenă între gladiatori și drame greceşti. Evreul habotnic vedea toate astea ca un afront la adresa lui Iehova, chiar dacă funcţionarii romani afirmau că sunt pentru amuzamentul garnizoanelor ne-evreieşti. De asemenea, evreii s-au opus vehement perceptorilor romani. Dar, mai presus de toate, ei voiau un rege din sângele lor regal. Masele în stare de rebeliune au început din nou să spere în venirea lui Mesia, credinţă veche la ei – un mântuitor trimis de Dumnezeu să dezrobească poporul de jugul străin. Nu puţini au fost cei care s-au dat drept mântuitori. În Galileea, un anume Iuda a provocat o revoluţie puternică, susţinută de popor; Ioan Botezătorul a acţionat în regiunea Iordanului; un alt bărbat din nord, Iisus, împreună cu primii doi, a acţionat ca un maestru, declanşând acțiuni politice, răzmeriţe, toate într-un iscusit înveliş teologic. Toţi trei foloseau aceeaşi lozincă: „Timpul a sosit” şi curând au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte, cei doi din Galileea fiind crucificaţi.

Iisus din Nazaret, ca înaintaşii lui, a fost un instigator politic ce voia să-şi elibereze patria de asupritorii străini. Există dovezi că el voia să se așeze cu forţa pe tronul Iudeei independente. Biografii lui au pretins că provenea din familia regelui David. Dar linia lui după tată este confuză. Acelaşi biograf care susţine originea lui după mamă din regele David scrie că Iisus este fiul lui Iehova şi recunoaşte că Iosif n-a fost tatăl lui.

Se pare că Iisus a întrevăzut lipsa de perspectivă în misiunea lui politică, deoarece și-a folosit popularitatea şi talentul oratoric pentru o altă cauză: predica primitiv şi populist socialismul şi pacifismul. Această schimbare în program i-a adus ura clasei bogate a preoţilor şi a redus numărul adepţilor săi la cei săraci, lucrători şi sclavi. După ce a murit, apostolii lui s-au unit într-o asociaţie comunistă. O predică pe care odată a ţinut-o conducătorul lor pe un deal a devenit pentru ei cadrul atotcuprinzător al învăţăturilor lui, din care şi-au croit programul vieţii. A fost o ideologie valabilă mai ales pentru oamenii subjugaţi. Ea promitea, în schimbul suferinţelor pe acest pământ, fericire în viața de apoi și făcea din nevoi şi neputinţă o virtute. Oamenilor fără perspectivă li s-a spus să nu-şi facă griji pentru ziua de mâine. Cei supuşi ofenselor şi opreliştilor, cei fără apărare erau învăţaţi să nu răspundă răului cu rău. Oamenilor condamnaţi o viaţă întreagă la chinuri şi nevoi li se arăta demnitatea sărăciei şi trudei. Cel slab, dispreţuit, dezmoştenit, călcat în picioare urma să fie pe lumea cealaltă cel ales şi iubit de Dumnezeu.

Fructul misiunii lui Iisus a fost naşterea unei noi secte în Iudeea. Aceasta nu a fost nici prima, nici ultima. Ca şi America, Iudeea a fost un teren propice pentru forme religioase curioase. Ebionimii – cerşetorii, cum se intitulau ei – n-au privit credinţa lor ca pe o nouă religie. Ei s-au născut evrei şi au rămas evrei. Învăţătura dascălului lor era de natură social-filozofică, o etică a vieţii și o călăuză în viaţă. Creştinismul modern nu încetează să se întrebe de ce evreii nu l-au acceptat pe Iisus și nu i-au adoptat credinţa. Răspunsul e că la început numai evreii au fost adepţii lui. Nu-i de mirare că poporul evreu nu s-a alăturat ebionimilor. Putem compara situația cu americanii, care nu toţi s-au alăturat Unitariştilor, Baptiştilor sau altor secte.

În timpuri normale, nimeni n-ar fi băgat în seamă această adunătură de zdrenţăroşi – sclavi şi muncitori influenţați de clasele suspuse. Dar într-o luptă care se duce cu o putere străină în propria ţară, părerea despre lume poate lua forme periculoase. Fiind o credinţă a dezamăgirii și a resemnării, era un pericol ca morala celor ce apărau patria să fie subminată la vreme de război. Mântuirea sufletului, a întoarce şi celălalt obraz sau „iubeşte-ţi propriul duşman” aveau caracterul unei slăbiri a voinţei poporului în timpuri de criză, uşurând astfel victoria duşmanului. Așa că nu-i de mirare că autorităţile evreieşti au început cu oprimarea ebionimilor. Adunările lor au fost împrăştiate, căpeteniile lor au fost aruncate în închisoare, învăţătorii lor au fost judecaţi.

S-a crezut că această sectă a dispărut cu desăvârşire. Dar cortina s-a ridicat pentru actul 3 şi evenimentele au luat o altă întorsătură. Cel mai aprig duşman al acestei secte a fost Saul (Pavel) din Tars, care avea o educaţie grecească. El dispreţuia această nouă învăţătură, considerând-o contrară vieţii şi lumii. Ca evreu patriot, s-a temut ca ea să nu influenţeze cauza naţională. Călătorise mult şi cunoştea mai multe limbi. Era deci omul potrivit să pornească ofensiva contra acestei doctrine pacifiste şi să unească comunităţile evreieşti, atât de risipite. Astfel, autorităţilor din Ierusalim l-au numit principalul conducător în urmărirea şi persecuţia ebionimilor.

Într-una din zile, pe când era în drum spre Damasc spre a aresta o grupare din această sectă, lui Pavel i-a venit o idee. În scrierile apostolilor, această întâmplare este povestită ca o viziune pe care a avut-o. El a văzut clar cât de mici erau şansele de izbândă pentru minuscula Iudee într-un conflict armat cu cea mai puternică forţă armată a vremii. Apoi, ceea ce a fost și mai important, el și-a dat seama că această doctrină nouă, a vagabonzilor, pe care o combătea, ar putea fi o armă împotriva duşmanului. Pacifismul, supunerea oarbă, resemnarea, iubirea aproapelui erau arme periculoase. Răspândite în rândul legiunilor romane, ele puteau submina caracterul bărbătesc al acestora şi astfel Ierusalimul putea triumfa. Cu alte cuvinte, putem afirma că Pavel a fost primul om care a intuit șansele unui război prin propagandă. Ajuns la Damasc, spre marea uimire a celor pe care-i persecutase, a anunţat că se converteşte la credinţa lor şi a cerut să fie primit în comunitatea lor frăţească. Întors în Ierusalim, și-a expus planul Înţelepţilor Sionului. După dezbateri şi discuţii pro şi contra, acest plan a fost aprobat. A întâmpinat împotrivire în rândul căpeteniilor ebionimilor, dar până la urmă, Pavel i-a convins şi pe aceştia. Şi aşa s-a transformat Saul, cel mai înverşunat prigonitor al lui Iisus, în Apostolul Pavel, convertitor al păgânilor. Aşa a început să se împrăştie peste ţările păgâne din Vest o nouă religie orientală.

Din nefericire, acţiunea lui Pavel s-a dovedit eficientă. Această dogmă, cârpăcită şi cu multe înflorituri, a adunat repede mai mulţi adepţi decât s-a sperat şi s-a dorit. Planul lui, să nu uităm, fusese urzit doar pentru apărare. Intenţia lui n-a fost să dea lumii o nouă Evanghelie; el a sperat numai să-şi descurajeze inamicul din interior. După ce şi-a atins scopul şi garnizoanele romane au părăsit Palestina, el a fost gata să încheie un armistiţiu. Sclavii şi asupriţii imperiului, exilaţii nefericiţi şi proletariatul nevoiaş din capitală au găsit în învăţătura bine croită a lui Pavel mai multă alinare decât în învăţătura de odinioară, a învăţătorului lor crucificat. Rezultatul a fost că duşmanului i s-au deschis ochii. Ştiri alarmante din partea comandanţilor despre nesupunerea trupelor romane veneau necontenit dinspre Palestina şi altele dinspre Roma. Dar în loc ca autorităţile imperiale s-o lase mai moale, acestea au devenit şi mai rigide în deciziile lor. Precum o pasăre răpitoare, Roma s-a aruncat asupra Ierusalimului cu foc şi spadă şi, după un asediu înverşunat de 4 ani, a distrus cuibul conspiratorilor (70 d.Hr.). Sau cel puţin aşa au crezut ei. Istoricii din acea vreme ne arată exact intenţiile Romei. Ei ne povestesc că Nero i-a dat ordin lui Vespasian şi fiului său, Titus, să distrugă Palestina şi creştinismul.

Pentru romani, creştinismul n-a însemnat altceva decât iudaism militant, o părere care nu diferă mult de realitate. În ceea ce priveşte planul lui Nero, jumătate s-a îndeplinit. Palestina a fost distrusă total şi a rămas până azi o ruină. Creştinismul însă nu s-a putut distruge. După căderea Ierusalimului, programul lui Pavel s-a realizat în întregime. Cum am spus, tactica lui avusese ca scop să-i sperie pe cuceritori, aşa cum a făcut Moise cu faraonii. El a pornit la acţiune prudent, ferindu-se să-şi enerveze adversarul. Pavel și-a ascuțit noua armă sub nasul lui Nero şi l-a făcut să-i simtă tăișul, dar n-a avut curajul s-o folosească cu toată forţa. Acum, când răul se întâmplase şi Iudeea nu mai avea ce să piardă, Pavel a renunţat la orice scrupule şi a pârjolit cu război ţara inamicului. Scopul lui a fost să îngenuncheze Roma, aşa cum a fost îngenuncheat Ierusalimul, şi s-o radă de pe hartă, aşa cum a fost ras Ierusalimul.

Dacă scrierile lui Pavel nu vor reuşi să vă redea un tablou complet al activităţii lui, atunci vreau să vă atrag atenţia asupra tovarăşului lui mai sincer şi mai obiectiv, Ioan. În timp ce Paul, acţionând în umbra Palatului Imperial şi jumătate din timp ca prizonier în închisorile romane, încerca să se facă înţeles prin parabole şi aluzii camuflate, Ioan, care se adresa cetăţenilor nemulţumiţi din Asia, își putea permite să vorbească deschis. În orice caz, broşura lui, „Apocalipsa lui Ioan”, este o descriere exactă a celor întâmplate. Roma, numită fantezist Babilon, este descrisă, în limbajul lui plină de ură, ca mama tuturor prostituatelor şi oroarea întregului pământ, ca o femeie beată de sângele sfinţilor (creştini şi evrei), opresoare a „popoarelor, naţiunilor şi limbilor” şi – pentru a nu lăsa vreun dubiu asupra identităţii ei – ca „oraşul cel mare care domneşte peste regii acestui pământ”. Un înger strigă triumfător: „Babilonul cel mare a căzut!” Urmează apoi descrierea distrugerii, un tablou al orgiei. Comerţul, industria şi navigaţia au fost blocate. Arta, muzica şi „vocea mirilor şi mireselor” au amuţit. Întunericul şi jalea au acoperit totul, ca un giulgiu. Cuceritorii creştini înotau în sânge până la hăţul cailor: „Bucuraţi-vă de căderea ei, tu cerule şi voi sfinţi apostoli şi profeţi, Dumnezeu v-a răzbunat!”

Care este sfârşitul şi scopul final al acestui haos şi al acestei pustiiri? Ioan nu este reticent şi ne spune totul. El îşi încheie profeţia cu o viziune minunată a noului, reclădirea Ierusalimului, capitala unui mare regat, ce cuprinde „cele 12 seminţii ale Israelului”.

Desigur, nicio civilizaţie nu poate ţine piept unui asemenea asalt de durată. În anul 200 străduinţele lui Pavel şi Ioan precum şi ale urmaşilor acestora au făcut progrese atât de mari în rândul tuturor claselor societăţii romane, încât creştinismul a devenit cultul dominant al întregului imperiu. Aşa cum a prezis Pavel, morala şi disciplina se degradaseră complet, astfel încât din ce în ce mai mult legiunile împărăteşti, care fuseseră odinioară spaima întregii lumi şi şira spinării a culturii vestice, fiind în continuă decădere, n-au mai putut face faţă năvălirilor barbare. În anul 326, împăratul Constantin s-a supus convertirii la creştinism şi l-a declarat ca religie oficială, sperând însă să poată ţine în frâu această boală vicleană. Dar era prea târziu. După el, împăratul Iulian a mai încercat încă o dată s-o controleze prin asuprire. Dar nici împotrivirea şi nici concesiile n-au mai fost de vreun folos. Aparatul de stat roman a devenit, prin propaganda venită din Palestina, găunos şi mâncat de viermi. Victoria a fost de partea lui Pavel.

Aceasta a fost metoda prin care o credinţă iudaică modificată a pătruns în lumea vestică. Cel puţin aşa aş argumenta eu, dacă aş fi antisemit şi dacă aş căuta un exemplu demn de crezare de conspiraţie subversivă evreiască.»

Dumnezeu e cu noi (Gott mit uns) (RO)